Curentul bate de la geam. Picioarele îmi stau pe calorifer şi se coc. Drumul se mişcă. Copacii mărşăluiesc. Muzica din căşti ţine în mişcare trenul.
Parcă noaptea ar trage cu urechea la muzica pe care o ascult şi ar trage cu ochiul în compartimentul unde sunt eu, muzica, pixul, foaia, căldura şi curentul.
Afară viscoleşte. În urechi bat clopotele. Îmi trezesc nelinişti ascunse. Şi astefel, încinsă în hora neliniştilor, sunt atât de de calmă. Aşa, doar aşa îmi regăsesc echilibrul: eu, drulmul, muzica, pixul şi foaia.
E iarnă. Fierb în suflet. Clocotesc celulele în lichidul interstiţial. Fiecare nucleu gras de informaţii ereditare dă în foc din dorinţa de a-şi aplica şi multiplica acele informaţii.
Hormonii mei, sarea şi piperul din ciorba numită viaţă.
Fierbem din dorinţă de a-i dovedi lumii... ce să-i dovedim, că tot în anonimat ne găseşte moartea...fără pix, foaie, muzică, dar neîncetat drum. Drum prin viaţă. Singuri, cu inima înainte şi cu mintea din urmă. Veşnica balanţă neechilibrată: mintea şi sufletul, raţiunea şi pasiunea luptă şi se sărută, se înjură şi se îmbrăţişează prin pix, foaie, muzică. Acest cocktail m-a ameţit deja. În singurătate, în drum, în vis. Sunt cu pixul, foaia şi clopotele ce bat în urechi. Sunt încinsă în hora îndrăcită cu reguli stabilite de tot ce fierbe în mine. Se umflă, aproape dă în foc, dar nu pot stinge focul. Curând, foarte curând va mirosi a iubire arsă.
Ea, dezechilibrul echilibrant al vieţii mele. Ea a înotat în ploaia ochilor mei şi în vinul inimii mele. Ea a venit la mine ca la teatru să se arate să se facă văzută, să se simtă dorită şi să plece lăsând un loc gol în sala de spectatcol, sală care, de fapt, n-are decât un singur loc. După plecarea ei pieasa şi-a pierdut orice sens.
Prin ea toată lumea vede lumea. Ei i-am dedicat această odă scrisă cu pixul pe foaie şi cu clopotele bătând în inimă.
No comments:
Post a Comment