Inel compozitional

Prima intalnire:
Vara. El o astepta in statie, a venit cu un sfert de ora mai devreme. Ea coboara din autobuz si zamnbind se indreapta spre el. Ea poarta rochie vaporoasa si colorata ca un camp cu flori. In jur emana un fin parfum de lacramioare. El nici nu indrazneste sa se miste. A incremenit langa casa cu bilete RATB. Ea ajunge in dreptul lui. O secunda incomoda. El: "ce fac acum? o sarut pe buze, o sarut pe obraz, ii sarut mana, uf, asta nu scrie in cartea bunelor maniere". Ea: "sper ca imi sta bine rochia asta". In sfarsit o iau din loc. Se plimba pe aleile din Cismigiu, printre mosi care joaca sah, printre batrane care dau faramituri porumbeilor, printre cupluri de pensionari. Pentru ei Cismigiul e un parc tanar si deloc populat.
El din "greseala" i-a atins mana. Ea din "greseala" s-a agatat de ea ca de o speranta. Si agatata a ramas...
Primul "te iubesc":
23 de trandafiri de ziua ei. El: "la multi ani". Ea: "te iubesc"

Primul "Nu te mai iubesc"
15 trandafiri de impacare. El "Te rog sa ma ierti". Ea: "Te-am iertat, dar nu te mai iubesc"
Ultima intalnire:
Iarna. E 8.30, ora la care termina el serviciul. Ea poarta un pulovar negru pe gat. ea ajunge inaintea lui, ca de obicei. Nici un gand (sau poate prea multe) in mintea lui. Ea: "de s-ar termina totul mai repede". Nu aleg prea mult locul unde sa stea jos. Pentru despartiri doar plimbarea din Cismigiu nu e potrivita. Se aseaza la masa. Tacere.
El din "greseala" ii ia mana in ale lui. Ea intentionat si-o retrage. Si retrasa a ramas...

...

Un suflet gol. Un semn in noapte.
O fuga de nebun
Un ideal atins discret. O adiere de speranta.
O-mbratisare. Un sarut timid
Un inceput fara sfarsit....
Un vis pe care n-am sa-l dorm.

La pieptul tau as vrea sa stau
Sa-ti simt iubirea cum ma arde
La pieptul tau as vrea sa stau
Sa simt cu tine, in tine sa ma simti...

La pieptul meu as vrea sa stai
Sa te imbrac in cer cu stele
La pieptul meu as vrea sa stai
In liniste sa zbori, in mine sa te simt.....

In brate as vrea sa te strang
In ritm de inimi sa dansam
In brate as vrea sa te strang
S-adornmi, in vis sa ne gasim...

Sa te sarut mereu as vrea
Nectar pe buze sa iti torn
Sa te sarut mereu as vrea
Sa uit, sa uiti sa fim doar unul

Am buzele crapate, ce ma fac?

Va rog, nu veniti cu sfatul "ia-ti balsam de buze de la Avon sau Nivea", ca nu tine.
Despre altceva e vorba in propozitie. Despre cum gandurile nespuse raman pe buze. De acolo vreau sa le rup, sa le smulg si chiar sa le jupoi. Sa nu le mai simt acolo. Si cand in sfarsit jupoi un strat vine un nou val de idei neverbalizate.
Asa umblu eu de la o vreme, cu buzele mancate. Port pe buze o carte cu ganduri mute, un jurnal cu dorinte ramase intre doua lumi, ca niste fantome. Sunt satula de carnea vie de pe buzele mele. Sunt satula de o relatie care imi sfredeleste buzele. Vreau o relatie care sa imi pastreze buzele capsunoase.

Vreau.
Sa traim orgasme literare.
Sa asculti muzica prin (din) mine.
Sa vezi culori prin (din) mine.
Sa citesti poezia prin (din) mine.
Sa auzi tacerea prin (din) mine.

Vreau.
Sa soptesc.
Sa spun.
Sa tip.
Sa gesticulez larg
Povestea unui viitor al nostru.
Sa ma excit povestind
Sa lesin doar gandindu-ma
Sa-mi revin si sa o iau de la capat.
Cu buze capsunoase intredeschise.

***

Dansezi?
Dansez!
Pas cu pas
In ritm de dans
Tu un pas
Si eu un pas
Pas cu pas
In ritm de vals
un, doi, trei,
un, doi, trei.

Furtuna in RAI sau despre cum interpreteaza altii ceea ce nici eu nu inteleg prea bine

“Sa iti spun ce am. Am un punct in traista si am hotarat sa-l scot de acolo si sa-l aplic la sfarsitul unei fraze lungi, interzis de lungi. O fraza desantata, cu multe semne de punctuatie.
A inceput cu litera mare, ca toate relatiile. Cu trandafiri (20 rosii si 1 alb), cu tinut in brate, cu dulcegarii dupa care nu ai nevoie de lamaie. Au trecut zile si am continuat fraza cu semne de excalmare si extaz. El e Acela! Peste un timp am pus si prima virgula, am sarit peste ea si nu am bagat-o in seama. Ce e o virgula pe langa atatea semne de exclamare! Are chiar si o idee de vino-ncoa. Timpul s-a mai rostogilot in voia lui o vreme si am pus si primele puncte de suspensie: cuvinte nespuse, discutii intreruptus, taceri din plumb. Si iar liniste o vreme. Buletinul meteorologic a prevestit numai cer senin. Pana la prima linie de pauza.

Spatiu, vreau spatiu! Nu am loc sa dansez. Va rog, insist, domnule lasati-ma sa respir. E propozitia noastra, dar sa avem putin respect, eu gandesc altfel. Ma auziti? Ma auzi?

Si am luat-o de la capat, mai intai cu niste puncte de suspensie si de neincredere, apoi usor cu cate un semn de exclamare, si iar o virgula si iar linie de pauza. Recent am pus doua punce singura. Am adunat, am impartit, am scazut, am inmultit si radicali am scos. Dupa egal a ramas ZERO”.

"Ce aveti? Furtuna in cer? Sunteti botosi?”, ma intreaba azi cel pe care timp de trei ani l-am considerat viitorul meu cumnat.

“Nu, domnule “never again brother in law to be”. Am un ultim punct in traista mea plina candva de semne de exclamare si m-am hotarat sa-l scot si sa-i gasesc locul pe care il merita - imediat dupa zero”.

Cand jumatatea vrea sa fie un intreg

Recent am primit pe mailul de la serviciu urmatorul mesaj de la seful meu: “Va reamintesc, programul de lucru incepe la 9:30. Daca apar probleme, exista anumite motive care va impiedica sa ajungeti, anuntati intarzierea”. Intr-adevar, programul meu de lucru incepe la ora 9.30 (adica pana in 10) si se incheie la 6.30 (mai exact un pic dupa 6). Daca e sa dau pe repede inapoi, doar in primele zile cand m-am angajat aici am luat in serios aceste jumatati. Dupa aceea am luat exemplu bun de la cei cu vechime in agentie: cine ajunge la 10.5 a intarziat, cine ajunge la 9.55 este “just in time”.

La fel si seara. E batator la ochi sa pleci inainte de sase si este imperios necesar sa pleci pe la 6 si 10. Dupa ce am reflectat un pic asupra mailului suparat am conchis: jumatatile sunt neglijabile si doar intregul are greutate. Ca dovada, chiar incepand cu ziua urmatoare toata lumea a venit la birou, la ce ora credeti? Corect! la 9.55. Cam ca de obicei.

... am avut candva o jumatate pentru jumatatea mea. Acum jumatatea si-a pierdut cealalta jumatate. Si cea care a ramas a spus ca se va face intreg pentru a acoperi jumatatea lipsa. I-am dat voie, incercand sa urmaresc zilnic daca reuseste sa cloneze inca o jumatate. Timp de jumatate de an m-am mintit ca experimentul a reusit. In ziua in care mi s-a amintit ca am program cu jumatati m-am despartit de cel care pastra o jumatate pentru mine. Acum sunt eu si cu mine si facem un intreg de care sunt multumita. Iar adevarata jumatate nu va incerca niciodata sa isi cloneze perechea, pentru ca nu o va lasa sa moara.

Multi si orfani

Sunt atatia oameni care se fac ca fac ceva, se fac ca traiesc, se fac ca iubesc. Acestia constituie oamenii care ma incojoara. Legati de maini si de picioare prin conventii, obligatii, educatii. Se zbat, transpira si spun ca traiesc viata la maxim. Maxim cat le permit sforiole de care sunt legati. Ei nu stiu ca imita existenta. Ce unde sa stie ? Asa a trait mama, asa tata, asa o lume intreaga. Libertate, iubire si multi alti termeni sunt inventati de oameni pentru oameni sa se simta mai fericitri sau mai nefericiti, mai singuri sau mai putin singuri. Libertate inseamna sa zbori, deci este un cuvant care trebuie folosit doar in discutiile despre pasari. Iubire e un cuvant care pentru oameni e sinonim cu obligatie, necesitate, tentatie, obisnuinta. Singuri. Ai nimanui. Multi si orfani. Asta sunt oamenii. Vaduviti de orice ar putea sa ii elibereze, sa zboare ca pasarile, pana la soare, daca asta simt. Sa se arda, daca asta vor. Nu facem atatea lucruri doar pentru ca ne e frica, ca nu se poate, ca nimeni inainte nu a mai facut. Ne inecam in anonimat, incercand sa ne evidentiem doar prin nimicuri. Si rar, foarte rar se naste cate cineva inaintea timpului sau, un nebun numit geniu postmortem, daca are noroc. Oameni cu adevarat nelegati de sfori, oamnei cu adevarat liberi. Restul il constituim eu, tu si toata lumea din jurul nostru. O masa vascoasa.

Viata pe note muzicale

Sunt atat de multe de spus incat nu le gasesc cuvinte. Imi vine sa strig. As vorbi de lucruri bune, care nu sunt putine, dar ma simt vinovata fata de acele lucruri rele care trebuiesc spuse, strigate poate. O viata frumos traita mi se pare viata jucata in ritmul sansonetelor frantuzesti, ametitor, cu pasiune, cu optimism, cu nebunie chiar. O viata demn traita s-ar asemana cu un imn national pe care il simti cu mandrie in fiecare bucatica a corpului tau. O viata linistit traita e asemeni cantecelor de leagan, mai mult inganate decat cantate, mai mult simtite decat auzite, mai mult planse decat rostite. Atunci care ar fi melodia potrivita pentru viata pe care o ducem?

Vreau sa strig ca nu avem cantec pentru lasitate, pentru idealuri neimplinite, pentru iubiri nepronuntate, pentru minciuni prea des spuse, pentru cuvinte intepatoare si tipatoare. Ele spuse, rostite, urlate la luna isi pierd din putere, se sparg ca baloanele de sapun. Vreau sa plang rani neinchise, idei avortate, pacate dansate pana la ameteala, genii nevalorificati, poezii uitate, melodii prafuite pe discuri de vinil. Cate din acestea au adevarata importanta pentru viata noastra, pentru linistea noastra, pentru somnul nostru?

Iubirea la teatru

Curentul bate de la geam. Picioarele îmi stau pe calorifer şi se coc. Drumul se mişcă. Copacii mărşăluiesc. Muzica din căşti ţine în mişcare trenul.

Parcă noaptea ar trage cu urechea la muzica pe care o ascult şi ar trage cu ochiul în compartimentul unde sunt eu, muzica, pixul, foaia, căldura şi curentul.

Afară viscoleşte. În urechi bat clopotele. Îmi trezesc nelinişti ascunse. Şi astefel, încinsă în hora neliniştilor, sunt atât de de calmă. Aşa, doar aşa îmi regăsesc echilibrul: eu, drulmul, muzica, pixul şi foaia.

E iarnă. Fierb în suflet. Clocotesc celulele în lichidul interstiţial. Fiecare nucleu gras de informaţii ereditare dă în foc din dorinţa de a-şi aplica şi multiplica acele informaţii.

Hormonii mei, sarea şi piperul din ciorba numită viaţă.

Fierbem din dorinţă de a-i dovedi lumii... ce să-i dovedim, că tot în anonimat ne găseşte moartea...fără pix, foaie, muzică, dar neîncetat drum. Drum prin viaţă. Singuri, cu inima înainte şi cu mintea din urmă. Veşnica balanţă neechilibrată: mintea şi sufletul, raţiunea şi pasiunea luptă şi se sărută, se înjură şi se îmbrăţişează prin pix, foaie, muzică. Acest cocktail m-a ameţit deja. În singurătate, în drum, în vis. Sunt cu pixul, foaia şi clopotele ce bat în urechi. Sunt încinsă în hora îndrăcită cu reguli stabilite de tot ce fierbe în mine. Se umflă, aproape dă în foc, dar nu pot stinge focul. Curând, foarte curând va mirosi a iubire arsă.

Ea, dezechilibrul echilibrant al vieţii mele. Ea a înotat în ploaia ochilor mei şi în vinul inimii mele. Ea a venit la mine ca la teatru să se arate să se facă văzută, să se simtă dorită şi să plece lăsând un loc gol în sala de spectatcol, sală care, de fapt, n-are decât un singur loc. După plecarea ei pieasa şi-a pierdut orice sens.

Prin ea toată lumea vede lumea. Ei i-am dedicat această odă scrisă cu pixul pe foaie şi cu clopotele bătând în inimă.

Tu si eu

Iar am ramas singuri. Tu si eu.

Tu – atat de curata, atat de alba, incat as indrazni sa spun ca posezi o puritate proasta, nu dai dovada prin nimic de inteligenta, profunzime, filozofie. Nu iti pui intrebari, nu ai insomnii, nu ai indigestii intelectuale.

Eu – murdar de mii si mii de ganduri, plin de pacate. Urasc, iubesc, insel, invidiez, sufar, ma pierd, ma regasesc, traiesc.

Si totusi facem cuplul perfect, totusi, cand simt ca alunec, ma prind de tine, ma vars pe tine. Atunci iti pierzi inocenta. Te mazgalesc, improsc in tine cu mizeria sufletului meu, care se aduna ca un puroi. Aceasta mizerie se asterne pe tine. Tu , atat de curata, atat de alba, atat de rabdatoare. Ca o mama care isi alapteaza copilul, ca un preot care asculta spovedania pacatosului, ca Dumnezeu care iarta pacatele omenirii.

Tu, foaia care acum un sfert de ora ai fost neatinsa de cerneala murdara a gandurilor mele, ai impartitit cu mine ganduri marete si-ntinate. Impreuna am indraznit sa gandim, sa speram, sa intelegem. Impreuna iubim, inselam, invidiem, suferim, ne pierdem, ne regasim. Impreuna traim.

Despre fericire

Sunt fericită! Mai pot să plâng ca un copil, de frică. Să plâng ca un matur fără lacrimi. Să plâng ca un bătrân văzându-i pe cei dragi plecând. Să plâng ca un om...de la o melodie, un vers, de la o vorbă sinceră.

Mai sunt oameni cu sufet viu! A fost o descoperire frapantă. Am reuşit să vorbesc cu sufletul unui om.

Sunt fericită! Mai pot să mă bucur ca un copil când primesc o bomboană în schimb pe un zâmbet. Să mă bucur ca un adult ascunzând ce mă doare. Să mă bucur ca un bătrân că a venit iarna, că ninge şi că va fi roadă. Să mă bucur ca un om...descoperind că mai sunt oameni care ştiu să iubescă, oameni care nu s-au certat cu sufletul lor.

Sunt fericită! Învăţ ca un copil să pronunţ cuvinte încărcate cu sinceritate. Învăţ ca un adult să accept lumea din jur din egoismul de a fi acceptată. Învăţ ca un bătrân pe alţii, care mă văd înţeleaptă, am deprins chiar acel aer încruntat. Învăţ ca un om...să îmi fac prieteni, să-i iubesc şi să le spun asta.

Sunt fericită! Gândesc, ca un copil, în termeni egoişti şi naivi, că oamenii trebuie să se bucure de prezenţa mea oricând, orcât şi oricum. Gândesc ca un adult şi mă sperii luând viaţa prea în serios. Gândesc ca un bătrân când văd că lumea e foarte nerecunoscătoare. Gândesc ca un om...ştiind să sper la mai bine şi aşteptând o minune obişnută, omenescă. Aşteptând fericirea ca un copil care mai crede în Moş Crăciun. Ca un adult care mai crede că fericirea ţi-o faci singur. Ca un bătrân care mai crede că fericirea vine de la Dumnezeu. Aştept fericirea ca orice om care mai ştie să plângă, să se bucure, să înveţe, să gândească, să aştepte...

Fidela unei perechi de cercei

Pana sa te cunosc am schimbat cateva zeci de perechi de cercei, cam cate una pe luna. Si de fiecare data spuneam ca gata, astia sunt ultimii, dar ce faceam ce dregam ca pierdeam un cercel. Celalalt ramanea desperecheat, ca si mine fara jumatate. Am avut momente cand incercam sa lipesc doua jumatati a doua intreguri diferite. Fiecare cercel, desi avea un soi de jumatate in cealata ureche era la fel de singur.

... Si intr-o zi te-am cunsocut. Am purtat o pereche de cercei timp de trei ani. I-am purtat cu mandrie si demintate. Ii purtam ca dovada a stabilitatii mele si statorniciei relatiei noastre. O pereche de crecei delicati, de argint vechi, niste crini abia deschisi sub roua diminetii.

O relatie de roman. Cu un million de trandafiri la inceput, si cu flori la diverse ocazii mai traziu, ambalata in multa grija, pe alocuri parinteasca, o relatie care desi nu a fost invelita in catifea, avea ceva din eleganta relatiilor de altadata.

S-a miscat cu pasi mici si neincrezatori la inceput, apoi ritmul s-a accelerat pana cand ne-am trezit eu si tu prinsi intr-un vals vienz, dar nu cel de nunta, ci cel de baluri, unde tinerele domnite isi faceau aparitia in inalta societate. Un vals in care ne-am lasat prinsi constient si cu drag, cu dragoste. Ne invartim in el de trei ani, am ametit, ne-am revenit, am ametit din nou.

Recent, am desoperit o noua pasiune. Cerceii. Perecehea careia i-am fost fidela timp de trei ani mi-e si acum extrem de draga si and am nevie de incredere si stabilitate nu e nevoie decat sa mi-o pun in urechi si pasul meu indata devine foarte hotarat, insa tot mai des noi perechi imi fac cu ochiul din colectia personala sau din rafturile magazinelor. In fiecare dimineata mi se intinde mana din refelx catre perecehea mea draga si in urmatorul moment zaresc o pereche care straluceste mai mult. Si imi schiumb decizia cu usurinta, si foarte constient. M-am trezit de ceva timp din ameteala valsului. Si balul s-a incheiat... Incotro sa ma indrept?