Ganduri la drum lung

E ciudat cata singuratate ma poate coplesi cand sunt la drum lung. Cele mai frumoase declaratii de dragoste le-am scris in tren. Cele mai groase franghii ale dorului mi-au strans cosul pieptului in noapte urmarind drumul infinit ce mi se deschide in fata.
Ceea ce ar trebui sa fie promisiunea unui nou inceput in realitate e un hau spre trecut care se deschide necrutator in drum.
Inconjurata de doua ziare, o carte, un mp3 player si de doi colegi de drumetie sunt de fapt singura in fata amintirilor. Le urasc. Sunt prea acutite, prea inutile, prea ... oricum vreti voi.
In drum, in tactul rotilor de tren amintirile se strecoara smecher din buzunarul ascuns din suflet, pe care il credeam bine zavorat, si imi musca cu nesat din firea mea, din increderea mea din tot ce am eu mai optimist in mine.
In drum mi se umple sufletul de nevoia de a spune tot ce simt pentru o lume intreaga si pentru fiecare om in parte. Simt ca fiecare om care a fost doar pasager in viata mea are dreptul sa stie ce a insemnat pentru mine, ca el, cel lipsit de importanta in zilele obisnuite, la drum lung devine brusc aproape si drag si acut de important.
In tren simt dorinta netarmuita sa imi cer scuze de la toti cei carora le-am atins dureros sufletul, intentionat sau din prostie.
In tren simt nevoia sa traiesc cu porii sentimentali deschisi pana la sufocare, cu un consum nebun de energie, dar si cu bucuria de a fi vie cu adevarat.