Tara din inima mea

E o tara dureros de frumoasa. Ascutit de frumoasa. Frumoasa incat smulge lacrimi din ochi. Albastrul cerului te face sa vrei sa inoti in el, albastrul marii te face sa vrei sa te invelesti cu el. Debusolant de frumoasa. Tara aceasta mi-a rasturant echilibrul interior, e ca prima mea iubire. Doar a mea, nimanui impartasita, nimanui daruita, a mea si numai a mea, de ea ma bucur, cu ea ma tai adanc, cu ea ma vindec, ca o alifie magica. Tara asta nu e pe pamant, a cazut din ceruri. Tara asta nu tine umbra durerilor, le lasa sa iasa, sa rabufneasca si sa te purifici prin rabufnire. Tara asta te face sa plangi si sa te cureti prin lacrimi. Se spune ca nu ti-e dor de locuri, ci de evenimentele care au avut loc acolo. In tara asta au avut loc evenimente: un soare bland, uns cu miere, o mare taiaosa de noiembrie, un nisip ca o crema si un aer de catifea. Toate nepamantene, anormale, ireale. E o tara inexistenta. E tara inimii mele. E tara care leaga celulele mele si le face sa functionaze. E tara ca imi face sa imi stea inima in loc si sa reporneasca si sa bata sincopat. E o tara ca o plapuma calda care inveleste un suflet inghetat si singur si orfan.

Beduina

De-aş avea patru dromadere aş fi probabil cea mai nonconformistă beduină din pustiul Tunisiei printre dunele Saharei. In rochie lunga de culoarea nisipului, frumos şi colorat brodata la gât şi pe piept, cu turban legat bărbăteşte, ca de, sunt proprietara a patru drmonaderi, de curse, eleganti, blegi şi supuşi. Pe unul voi căra apă rece, pentru ca sunt prinţesa a deşertului şi mă respect. Pe altul imi voi transporta garderoba, rochii lungi cu paiete lucioase care la soare săgetează ochii, papuci verzi, roşii sau oranj din piele de cămilă, cu botul ascuţit şi răsucit, ca o pârtie de risc major, bijuterii din coral, din lemn de măslin şi din os de cămile, mărgele lungi, nesimţit de lungi, cât rochiile mele de lungi pe care am să le înfăşor în jurul gâtului meu lung de beduină cu ochi albaştri. Am sa ma legan pe cel frumos dromader alb. Mă va duce alene şi respectuos. Plictisita şi frumoasă am să mă îndrept către linia orizontului, agale, domol şi legănat. Alături de mine un dromader cenuşiu îl va transporta pe prinţul consort. El, cu un turban negru înfăşurat de infinit de multe ori în jurul capului, cu faţa acoperită, lăsând doar ochii negri să străbată, până în inima mea de prineţesă beduină, până în sufletul meu pltictisit de minciuna mirajului, până în stomacul meu unde fluturaşii au murit. Doi ochi negri ai prinţului consort.

Ultimul monolog

Singura. Cu multa lume in jurul meu, dar singura. Singura cu tine in pat. Cu tine in pat singura. Monologhez cu tine, cel de la celalalat capat al firului. Un monolog azi, unul maine. Si asa s-au scurs ani, printre monoloage mai vesele sau ma triste ca niste fire de grau printre degetele mele rasfirate. Mai e ceva de spus? Nu. Ti-am spus totul. Acesta este ultimul monolog. Fara tine la celalalt capat al firului. Mi s-a epuizat cosul cu cuvinte dedicate tie. Cuvinte soptite. Cuvinte gandite. Cuvinte strigate. Au ramas niste ganduri orfane.

Ziua gargaritelor

Gata! Toata lumea stie ca mie imi plac gargaritele. Asa ca, in doar cateva zile mi-am completat colectia cu una bucata cana neagra cu gargarite, una bucata brosa frantuzeasca cu doua gargarite rosii ca focul care au ochi albastri fosforescenti, o gargarita vie, galbena cu picatele negre, pe care am pozat-o si apoi i-am dat voie sa zboare din colectia mea si, mai nou, un gel de dus rosu ambalat sub forma de gargarita. Bine, cea din urma, desi e langa mine acum si imi este destinata, inca nu imi apartine. Trebuie sa o merit.
Cana: cadou de la Medvedu, un coleg de la serviciu/prieten (inca nu m-am hotarat). El a ochit-o la o prietena acasa. Cana asta desi era in casa cuiva nu avea stapan, nu apartinea nimanui, era orfana. Cum se poate asa ceva? Cana de fapt a fost oferita cadou unei persoane care si-a sarbatorit X ani intr-un bar. Sarbatorita nu si-a luat cadoul acasa. Biata cana cu buburuze negre si-a asteptat stapana cateva saptamani bune, pana cand o barmanita a luat-o acasa. De la ea de acasa a si fost confiscata si mi-a fost adusa mie spre infiere. De cand o am beau mai mult ceai.
Brosa: Cadou de la Pisica Rosie, prietena cu Medvedu. In acest caz, a fost mai curand schimb de gargrarite. Eu i-am dat doua gargarite de carlculator, companie pentru gandacul ei, ea mi-a dat in schimb o brosa facuta de un mester francez. Tie ti-e drag, mie mi-e drag.
Gargarita vie si galbena: Cadou de la colegii de birou. Au venit si mi-au pus-o pe masa: "Poftim, tie iti plac gargaritele". Dupa un "blitz shooting" am iesit la balcon impreuna cu gargarita si am cantat: "Buburuza ruza, zboara de pe frunza, unde tu vei zbura, acolo m-oi marita". A zburat. Direct in jos. Am sa ma marit prin Cotroceni. Sau poate nu. De cand eram mica si pana acum gargaritele mi-au indicat directii diferite de maritat. Pisica rosie a interpretat aceste zboruri debusolante intr-un mod optimist: "Love is in the air, everywhere you look around".
Buburuza gel de dus, pentru mine, dar inca nu a mea: Azi dimineata Medvedu: "Am ceva pentru tine, dar inca nu ti-o dau, trebuie sa o meriti" si a scos din buzunar buburuza. Voi lupta pentru ea.

Tacere in 0 si 1

Iti mai aduci aminte cum cantam seara la chitara? E drept, eu eram cam afona, dar nu imi spuneai. Si era bine. Eram acasa. Inaninte se asternea viata in roz. Tu increzator, iar eu dupa tine. Tu model de urmat. Mereu cu un pas inainte. Mereu cel cu viziune. Mereu de alta parere decat mine si totusi consensul era undeva in aer. Si… brusc… pauza…

Azi, consensul de mai ieri nu isi mai gaseste loc printre pixeli. Ori eu, ori tu, ori ambii ne-am rupt de realitate. De fapt, ne-am rupt unul de altul. Nu mai argumentam, strigam. Nu mai ascultam, recitam. Si… brusc… linistea de dupa…. Goala. Orfana. Tradata. Ne mai vrem binele, mai esti un model, dar mai mult din reflex, sau din dorinta mea absurda sa te stiu undeva acolo, cu o farama de gand bun pentru mine. Ne lipsesc niste acorduri de chitara, tu nu imi poti canta pe messenger, iar nu mai pot fi afona si naturala. Pixelii sunti fara inima, ei nu transmit sentimente transmit semnale 0 si 1. De unde consens, daca nu e aer? Si atunci… fiecare in lumea lui striga si recita cu succes, dar neauzit de celalalt. Ne-am pierdut in lumea asta iremediabil. Ne-am pierdut unul pe altul. Hai mai bine sa vorbim despre vreme, ca si aia e una la mine si cu totul alta la tine…Si... Brusc… Tacere…

Buburuzele

Azi sunt pusa pe lucruri mari. Imi iau viata in maini. De obicei incep luatul vietii in maini facand curatenie in casa si mai ales in dulap. Azi aplic alta metoda. Imi pun brosa mea cu buburuze in piept, asa cum poarta bunicul meu medaliile de Erou al celui de-al doilea razbi mondial in zilele de sarbatoare: adica de zilele nepotilor, de ziua Biruintei, de Craciun si de Pasti la biserica. Imi pun brosa cu buburuzele rosii in piept si cu capul sus ies din casa. E ziua in care incerc sa cunosc orasul si locuitorii lui: un agent de imobiliare, alte doua fete fara casa, voci necunoscute la telefon care inchiriaza imobile, voci necunoscute care imi urla in telefon „nu, nu, nu, nu, nu mai este valabil”, voci necunoscute, fete necunoscute. Azi ma intalnesc cu trecutul recent. Dar e inca dimineata. Si in momentul in care imi popun sa ma laud cu buburuzele mele constat ca nu mai sunt in piept. Ma agit, le caut prin casa, ies din casa, reconstitui traseul merg cu capul in jos, la primul chioşc de ziare, la al doilea, cu capul in jos intru la oficiul postal, ma invart pe acolo, ies cu capul in jos, si asa, din obisnuinta, am mers toata ziua cu capul in jos, prin tot orasul. Buburuzele mele. Au avut un ciclu de viata extrem de scurt, dar m-au prins intr-un moment decisiv, atunci cand mi-am propus sa imi iau viata in maini.

E seara si merg sa ma intalnesc cu trecutul meu recent. Undeva in Militari, la Apusului, ma revad cu o mana de colegi de facultate. Petrecera de casa noua si de aniversare a unei colege are loc intr-un apartament „mobilat clasic". O expresie eufemistica, folosita in anuntutile imobiliare, ce incearca sa ascunda si mirosul de naftalina, si cel de batranete. In acea „casa noua” a murit cineva acum doua saptamani. Pe usa de la intrare mai atarna o funda neagra. E clar noaptea care urmeaza va fi alba. Acesta nu e trecutul meu recent, constat eu. Acestia nu sunt colegii mei. Evit sa ma ating de lucrurile din casa, stau in picioare. Dupa ce m-am atins de tot ce am evitat, am plecat din casa noua. Cand am ajuns acasa am gasit buburuzele printre cearsafuri… am adormit repede, fericita si nu am visat nimic. Maine o sa imi fac curatenie in casa si in dulap.