Iti mai aduci aminte cum cantam seara la chitara? E drept, eu eram cam afona, dar nu imi spuneai. Si era bine. Eram acasa. Inaninte se asternea viata in roz. Tu increzator, iar eu dupa tine. Tu model de urmat. Mereu cu un pas inainte. Mereu cel cu viziune. Mereu de alta parere decat mine si totusi consensul era undeva in aer. Si… brusc… pauza…
Azi, consensul de mai ieri nu isi mai gaseste loc printre pixeli. Ori eu, ori tu, ori ambii ne-am rupt de realitate. De fapt, ne-am rupt unul de altul. Nu mai argumentam, strigam. Nu mai ascultam, recitam. Si… brusc… linistea de dupa…. Goala. Orfana. Tradata. Ne mai vrem binele, mai esti un model, dar mai mult din reflex, sau din dorinta mea absurda sa te stiu undeva acolo, cu o farama de gand bun pentru mine. Ne lipsesc niste acorduri de chitara, tu nu imi poti canta pe messenger, iar nu mai pot fi afona si naturala. Pixelii sunti fara inima, ei nu transmit sentimente transmit semnale 0 si 1. De unde consens, daca nu e aer? Si atunci… fiecare in lumea lui striga si recita cu succes, dar neauzit de celalalt. Ne-am pierdut in lumea asta iremediabil. Ne-am pierdut unul pe altul. Hai mai bine sa vorbim despre vreme, ca si aia e una la mine si cu totul alta la tine…Si... Brusc… Tacere…
No comments:
Post a Comment