Eu si parintii mei

Ceea ce vedem noi ca pe un sacrificiu al parintilor, ei il vad fie ca pe o bucurie, fie o necesitate fie pur si simplu un "asa trebuie sa fie". "asta e firea lucrurilor". Nu mi-am auzit niciodata parintii plangandu-se ca fac eforturi sa ma tina la scoala acolo unde am fost si sunt, ci mai degraba am zarit o tristete ascunsa in ochii mamei ca nu poate umlba cu mine la cumparaturi, ori de cate ori are sau am nevoie, sau o tristete in privirea lui tata cand nu are pe cine ruga sa ii verifice un articol, inainte de a-l da in tipar si nu are cu cine dezbate pana in zori diverse intamplari politice sau de alt gen. Pote ca sunt tristi cand vin acasa si e liniste in camerele in care mai ieri se auzeau doua voci de copii, sau mai multe, daca imi aduceam prietene, iar fratele meu isi chema prieteni. Poate ca sunt tristi atunci cand se simt rau si tin in ei asta si simuleaza bucuria la telefon. Insa stiu ca undeva in coltul inimii sunt bucurosi ca nu vedem ceea ce vad ei in fiecare zi in tara din care ne-am rupt, ca nu ne lovim de zidurile inalte ale normelor nescrise moldovenesti, ca ne construim caramida cu caramida singurei viitorul si oricate vanturi ar bate si din orice directie ar veni ele, noi ramanem verticali si din ce in ce mai puternici si mai maturi. Stiu ca se bucura atunci cand stau si isi amintesc despre noi acum 10 ani, cand inca eram acasa, sau si mai multi ani, cand eram la varsta prostiilor. Stiu ca se bucura. Si mai stiu un lucru. Si ei au plecat din cuib fara sa intoarca privirea inapoi si ei isi vad parintii la fel de des cum ii vedem noipe ei, de aceea ne iarta cum sunt iertati la randul lor si cum probabil vom ierta si noi cand ne va veni timpul sa lasam sa zboare puii din cuib.