Partir c'est mourir un peu


Traiesc o relatie care incepe in fiecare vineri si se incheie in fiecare duminica, respectand toate simptomele.

Vineri - batai de inima atat de puternice, incat as putea da cu imprumut si celor care au nevoie urgenta de resuscitare, migala in pregatiri, detalii care sa nu imi scape, ganduri, sperante, nerabdare, dorinta, stangacie. De toate. Exact ca la prima intalnire.

Sambata - bucuria de a avea inca o zi intreaga inainte si tristetea de a fi trecut deja o zi. Aceeasi dorinta, dar in doua cu ceva mai multa incredere si chiar indrazneala.

Duminica - momente traite intens pana in ultima clipa, pauze de tacere lungi, o tigara ce fumega mii de ganduri, cuvantul ”trebuie” ce planeaza, anticiparea casei goale, sau a unui drum nesfarsit cu trenul. Casa goala, scrumiera plina, cesti de cafea murdare. Pana vineri letargie.

semnatura

periuta de dinti si atat. de fapt depinde in casa cui. daca la o ea, atunci, pe langa o periuta de dinti ar fi si colacul de la WC ridicat. Doua semne. Atat. Vorbesc despre o prezenta in casa si poate si in viata cuiva.