Tara din inima mea

E o tara dureros de frumoasa. Ascutit de frumoasa. Frumoasa incat smulge lacrimi din ochi. Albastrul cerului te face sa vrei sa inoti in el, albastrul marii te face sa vrei sa te invelesti cu el. Debusolant de frumoasa. Tara aceasta mi-a rasturant echilibrul interior, e ca prima mea iubire. Doar a mea, nimanui impartasita, nimanui daruita, a mea si numai a mea, de ea ma bucur, cu ea ma tai adanc, cu ea ma vindec, ca o alifie magica. Tara asta nu e pe pamant, a cazut din ceruri. Tara asta nu tine umbra durerilor, le lasa sa iasa, sa rabufneasca si sa te purifici prin rabufnire. Tara asta te face sa plangi si sa te cureti prin lacrimi. Se spune ca nu ti-e dor de locuri, ci de evenimentele care au avut loc acolo. In tara asta au avut loc evenimente: un soare bland, uns cu miere, o mare taiaosa de noiembrie, un nisip ca o crema si un aer de catifea. Toate nepamantene, anormale, ireale. E o tara inexistenta. E tara inimii mele. E tara care leaga celulele mele si le face sa functionaze. E tara ca imi face sa imi stea inima in loc si sa reporneasca si sa bata sincopat. E o tara ca o plapuma calda care inveleste un suflet inghetat si singur si orfan.

Beduina

De-aş avea patru dromadere aş fi probabil cea mai nonconformistă beduină din pustiul Tunisiei printre dunele Saharei. In rochie lunga de culoarea nisipului, frumos şi colorat brodata la gât şi pe piept, cu turban legat bărbăteşte, ca de, sunt proprietara a patru drmonaderi, de curse, eleganti, blegi şi supuşi. Pe unul voi căra apă rece, pentru ca sunt prinţesa a deşertului şi mă respect. Pe altul imi voi transporta garderoba, rochii lungi cu paiete lucioase care la soare săgetează ochii, papuci verzi, roşii sau oranj din piele de cămilă, cu botul ascuţit şi răsucit, ca o pârtie de risc major, bijuterii din coral, din lemn de măslin şi din os de cămile, mărgele lungi, nesimţit de lungi, cât rochiile mele de lungi pe care am să le înfăşor în jurul gâtului meu lung de beduină cu ochi albaştri. Am sa ma legan pe cel frumos dromader alb. Mă va duce alene şi respectuos. Plictisita şi frumoasă am să mă îndrept către linia orizontului, agale, domol şi legănat. Alături de mine un dromader cenuşiu îl va transporta pe prinţul consort. El, cu un turban negru înfăşurat de infinit de multe ori în jurul capului, cu faţa acoperită, lăsând doar ochii negri să străbată, până în inima mea de prineţesă beduină, până în sufletul meu pltictisit de minciuna mirajului, până în stomacul meu unde fluturaşii au murit. Doi ochi negri ai prinţului consort.