cat traim invatatam. Stiu, am zis o platitudine, aproape ca iarna nu-i ca vara, dar uneori iti dai seama de profundul adevar ascuns in aceste expresii uzate. Ce-am invatat in acest an? Multe, mai degraba as spune ca am intarit niste informatii, prin repetitie. Am invatat ca fericirea de pe facebook nu e la fel cu cea reala. Una prezinti publicului alta zace in tine. Am invatat ca acolo unde le e bine multora nu e ob,ligatoriu sa iti fie bine tie. Am invatat ca daca lumea zice ca le e bine undeva nu inseamna ca intr-adevar le este. Am invatat.
Imi ramane sa invat sa ma ascult sa inteleg ce simt si sa iau deciziile dupa ce simt eu si nu dupa ce spun altii.
5 ani! Blogul meu rezista!
A inceput intr-o joaca. Mai mult din dorinta de a da o replica si a devenit locul in care ma ascund, locul de intalnire cu gandurile mele cele mai sincere, pe care poate nu am curajul sa le spun, locul in care toate marile iubiri sunt adunate laolalta. Aici sunt toate declaratiile de dragoste si toate despartirile, toate sperantele si toate dezamagirile, toate tristetile si mai putin bucuriile. Aici e o buna parte a sufletului meu asezat frumos pe tava ornat delicat in cuvinte. Aici sunt eu, asa cum ma las rareori vazuta de cei care ma cunosc dar nu ma stiu. Este probabil locul caruia i-am fost cea mai fidela, pentru ca dureaza mai mult decat orice experienta profesionala si mult mai mult decat orice relatie de iubire, e aproape ca o prietenie, nu ma judeca, dar, ce pacat, nici nu imi da sfaturi, poate doar imi pune ordine in ganduri, lasandu-ma sa atribui cuvinte sentimentelor, fricilor, incantarilor.
Cand decizi ce nu vrei sa faci, apare oportunitatea vietii care presupune sa nu faci ce ai decis
Sa ma explic, pe cat de coerent pot. Dupa multe experiente nefericite intelegi ca activitatea x practicata in mediul y nu ti se mai potriveste, nu te mai entuziasmeaza, ba chiar iti provoaca balonari si indigestie. Ai pus toate experientele intr-ul cufar, le-ai aranjat in ordine si ai incuiat cufarul cu clasificarea ”capitol inchis, a nu se mai deschide vreodata”. Si sta inchis... sta... sta. Si atunci cand ajungi sa te bucuri ca ai reusit sa pricepi macar o data in viata ce vrei, fara sa te lasi influentat de ce cred altii ca vrei.... PADAAAAAA!!! Primesti un telefon la ceas de seara. Cu propunerea sexy de a redeschide cufarul. Ce faci? Propunerea e un vis al tau de acum cativa ani si e prezentat ca un Keanu Reeves cand face privirea aia de barbat care te intelege fara sa deschizi gura (sau Brad Pitt sau, oricum, cine si de cine ii place, aici puteti completa si singure, am sa las si niste spatiu liber pentru completare).........................
Deci, CE FACI?
Lasi cufarul inchis si nu deranjezi fantomele sau stergi praful, il deschizi si mai dai o sansa si iti mai spui, cum ti-ai mai spus de multe ori, ca poate de data asta va fi altfel? Voi ce ati face? Renuntati la Keanu Reeves?
Deci, CE FACI?
Lasi cufarul inchis si nu deranjezi fantomele sau stergi praful, il deschizi si mai dai o sansa si iti mai spui, cum ti-ai mai spus de multe ori, ca poate de data asta va fi altfel? Voi ce ati face? Renuntati la Keanu Reeves?
...
Ea e o floare care de vreme rea a refuzat sa isi mai desfaca petalele.
Asa boboc cum e, e frumoasa si lumea habar nu are ca de fapt nici macar nu a inflorit.
Iar ea, floarea, a si uitat care ii este chipul adevarat deschis spre caldura soarelui spre alinturile vremii. Iubind prinde curaj sa isi dezmorteasca petala cu petala si poate chiar sa redevina floarea care a uitat ca poate fi.
Asa boboc cum e, e frumoasa si lumea habar nu are ca de fapt nici macar nu a inflorit.
Iar ea, floarea, a si uitat care ii este chipul adevarat deschis spre caldura soarelui spre alinturile vremii. Iubind prinde curaj sa isi dezmorteasca petala cu petala si poate chiar sa redevina floarea care a uitat ca poate fi.
in meniu, cantece de dragoste
Dragostea are definitii infinite si ramane totusi cel mai indefinit sentiment, prea complex sa isi strecoare amploarea in cuvinte, oricat de mestesugite ar fi acestea.
Dragostea pentru mine a avut valente nenumarate.
A fost mai intai o poveste platonica, ce imi facea inima sa bata si sa revin la gangureala, in diminetile cand mergeam spre scoala si ma intalneam pe drum cu el.
Apoi a devenit o speranta, o inspiratie, un loc in care sa evadez, eu si imaginatia mea, cum ar fi sa fie... in timp ce el is vedea linistit de povestile lui de dragoste, adolescentine. Ani mai tarziu, mi s-a facut loc in viata lui, insa ... prea multi ani... prea tarziu...
Apoi am construit dragostea, zi cu zi, gand cu gand insuflata mie pentru mine, ca sa imi demonstrez ca exista, ca sa o am, ca sa nu fie doar pentru altii. Am consturit pana a batut un val mediteranean si mi-a aratat cat de subreda mi-a fost constructia iubirii fara iubire.
Si iar de la zero...fara sa mai detin controlul fara sa stiu ce ma asteapta, am plutit pe mare intr-o luntre fara vasle. Am facut alegeri proaste care in loc sa cicatrizeze vechi iubiri au creat vulcani noi.
Apoi dragostea a devenit o descoperire, o dorinta de a fi totul pentru cineva care avea totul si fara mine. Din dragoste am devenit prietena de vineri seara. Si tot din dragoste am inchis usa dupa el intr-o sambata dimineata si nu i-am mai deschis-o.
Apoi dragostea s-a transformat intr-o speranta ca se poate imparti la doi. Am impartit ce am avut pana am ramas cu nimic, iar el a plecat din tara.
Si iar am plutit ratacita
Apoi dragostea a devenit o arta, o hartie fotografica. Am asezat pe acea hartie si am desenat cu lumina zile in una si nopti in doi, arta culinara in doua cu arta amorului, pana intr-o zi in care totul s-a inecat undeva in ocean intre vechiul si noul continent, cand eu plecata el impresiona hartia fotografica cu alta raza de lumina.
Si iar am ratacit, golita de speranta, epuizasem valentele iubirii, credeam eu...
am cunoscut iubirea platonica, inspirata, insuflata, ratacita, descoperita, generoasa, artistica si iubirea falsa.
Cand parca nu mai era nimic de aflat am aflat iubirea adevarata, frumoasa in simplitatea ei, fara cuvinte pretentioase, fara declaratii de iubire, fara pompa, doar simtire. Aparuta de nicaieri, dar parca ar fi fost mereu acolo doar sa o vad, doar sa mi-o doresc suficient de tare ca sa vina. Si a venit calda ca o patura moale pe un suflet degerat, socant de normala, stresant de naturala. Asa cum ar trebui sa fie si cum mi-am insuflat ca nu exista, ca sa pot supravietui fara ea. Acum ma reobisnuiesc cu normalitatea si ascult cantece de dragoste - parca se aud altfel cand Cineva are casa in sufletul meu.
http://www.youtube.com/watch?v=-1y8DTWYtTM
Dragostea nu inseamna cuvinte spuse din greseala, intr-un moment de lipsa de ratiune. Este ceea ce simtim fara sa spunem nimic, intr-un zambet, intr-o imbratisare.
Uneori dragostea nu vine niciodata pentru ca trece pe langa noi fara sa ne faca vreun semn, in cautarea de a iubi pe cineva. Uneori cand vine e deja prea tarziu, pentru ca exista altcineva in loc.
Dragostea nu cunoaste granite, distante, locuri sau varste. Poate veni si se poate rataci printre atatia oameni, ramanand muta intr-o melodie, intr-un zambet, intr-o lacrima.
Dragoastea inseamna sa ierti totul fara repros, sa uiti si sa o iei de la capat.
Inseamna sa nu spui nimic si sa pleci in tacere, sa oferi fara sa astepti nimic in schimb.
Dragostea pentru mine a avut valente nenumarate.
A fost mai intai o poveste platonica, ce imi facea inima sa bata si sa revin la gangureala, in diminetile cand mergeam spre scoala si ma intalneam pe drum cu el.
Apoi a devenit o speranta, o inspiratie, un loc in care sa evadez, eu si imaginatia mea, cum ar fi sa fie... in timp ce el is vedea linistit de povestile lui de dragoste, adolescentine. Ani mai tarziu, mi s-a facut loc in viata lui, insa ... prea multi ani... prea tarziu...
Apoi am construit dragostea, zi cu zi, gand cu gand insuflata mie pentru mine, ca sa imi demonstrez ca exista, ca sa o am, ca sa nu fie doar pentru altii. Am consturit pana a batut un val mediteranean si mi-a aratat cat de subreda mi-a fost constructia iubirii fara iubire.
Si iar de la zero...fara sa mai detin controlul fara sa stiu ce ma asteapta, am plutit pe mare intr-o luntre fara vasle. Am facut alegeri proaste care in loc sa cicatrizeze vechi iubiri au creat vulcani noi.
Apoi dragostea a devenit o descoperire, o dorinta de a fi totul pentru cineva care avea totul si fara mine. Din dragoste am devenit prietena de vineri seara. Si tot din dragoste am inchis usa dupa el intr-o sambata dimineata si nu i-am mai deschis-o.
Apoi dragostea s-a transformat intr-o speranta ca se poate imparti la doi. Am impartit ce am avut pana am ramas cu nimic, iar el a plecat din tara.
Si iar am plutit ratacita
Apoi dragostea a devenit o arta, o hartie fotografica. Am asezat pe acea hartie si am desenat cu lumina zile in una si nopti in doi, arta culinara in doua cu arta amorului, pana intr-o zi in care totul s-a inecat undeva in ocean intre vechiul si noul continent, cand eu plecata el impresiona hartia fotografica cu alta raza de lumina.
Si iar am ratacit, golita de speranta, epuizasem valentele iubirii, credeam eu...
am cunoscut iubirea platonica, inspirata, insuflata, ratacita, descoperita, generoasa, artistica si iubirea falsa.
Cand parca nu mai era nimic de aflat am aflat iubirea adevarata, frumoasa in simplitatea ei, fara cuvinte pretentioase, fara declaratii de iubire, fara pompa, doar simtire. Aparuta de nicaieri, dar parca ar fi fost mereu acolo doar sa o vad, doar sa mi-o doresc suficient de tare ca sa vina. Si a venit calda ca o patura moale pe un suflet degerat, socant de normala, stresant de naturala. Asa cum ar trebui sa fie si cum mi-am insuflat ca nu exista, ca sa pot supravietui fara ea. Acum ma reobisnuiesc cu normalitatea si ascult cantece de dragoste - parca se aud altfel cand Cineva are casa in sufletul meu.
http://www.youtube.com/watch?v=-1y8DTWYtTM
Dragostea nu inseamna cuvinte spuse din greseala, intr-un moment de lipsa de ratiune. Este ceea ce simtim fara sa spunem nimic, intr-un zambet, intr-o imbratisare.
Uneori dragostea nu vine niciodata pentru ca trece pe langa noi fara sa ne faca vreun semn, in cautarea de a iubi pe cineva. Uneori cand vine e deja prea tarziu, pentru ca exista altcineva in loc.
Dragostea nu cunoaste granite, distante, locuri sau varste. Poate veni si se poate rataci printre atatia oameni, ramanand muta intr-o melodie, intr-un zambet, intr-o lacrima.
Dragoastea inseamna sa ierti totul fara repros, sa uiti si sa o iei de la capat.
Inseamna sa nu spui nimic si sa pleci in tacere, sa oferi fara sa astepti nimic in schimb.
Carcatita
Ploua sfredelitor.
Sunt indispusa dar, de data aceasta fara sa fiu deprimata. Las sa ploua. Eu ma bucur de ale mele. Fac pasi spre schimbarea realitatii. Am facut socata in casa. Eu... socata... daca va puteti imagina. O sa imi vina doi prieteni sa ii servesc cu scoici cu sos de lamaie, vin alb si, la desert... socata infloritoare.
Am un vis, fac bijuterii regale si stiu ca in aceasta lume sunt undeva niste oameni care vor fi incantati sa imi poarte creatiile, ca se vor uita si nu vor sti pe care sa o aleaga mai intai sa o poarte. Incerc sa scot capul din carapace si sa imi dezvalui o parte din mine prin bijuteriile pe care le fac. Astazi m-am simtit de parca as sta goala in fata unui strain, in momentul in care aratam unui necunoscut bijuterille pe care le fac. In vazul lumii, la judecata lumii. O senzatie ciudata care m-a secatuit. Eu stiu un singur lucru. Fiecare bijuterie pe care am facut-o a fost o poveste pe care am vrut sa o pun printre margele, e o traire, un sentiment, o speranta. Asta sunt creatiile mele, sunt oglinda mea, sunt ceea ce nu reusesc sa pun in cuvinte, sunt o poveste de mult uitata rescrisa intr-un caiet nou-nout.
pentru cine intelege, lectura placuta!
Sunt indispusa dar, de data aceasta fara sa fiu deprimata. Las sa ploua. Eu ma bucur de ale mele. Fac pasi spre schimbarea realitatii. Am facut socata in casa. Eu... socata... daca va puteti imagina. O sa imi vina doi prieteni sa ii servesc cu scoici cu sos de lamaie, vin alb si, la desert... socata infloritoare.
Am un vis, fac bijuterii regale si stiu ca in aceasta lume sunt undeva niste oameni care vor fi incantati sa imi poarte creatiile, ca se vor uita si nu vor sti pe care sa o aleaga mai intai sa o poarte. Incerc sa scot capul din carapace si sa imi dezvalui o parte din mine prin bijuteriile pe care le fac. Astazi m-am simtit de parca as sta goala in fata unui strain, in momentul in care aratam unui necunoscut bijuterille pe care le fac. In vazul lumii, la judecata lumii. O senzatie ciudata care m-a secatuit. Eu stiu un singur lucru. Fiecare bijuterie pe care am facut-o a fost o poveste pe care am vrut sa o pun printre margele, e o traire, un sentiment, o speranta. Asta sunt creatiile mele, sunt oglinda mea, sunt ceea ce nu reusesc sa pun in cuvinte, sunt o poveste de mult uitata rescrisa intr-un caiet nou-nout.
pentru cine intelege, lectura placuta!
Vecinii
Ma balacesc intr-o lume in care am multi vecini, pe unii nici nu ii cunosc, poate doar trec pe langa poarta lor, dar ce observ la toti este ca nu au garduri. Sau poate au, dar nu din acelea inalte, vizibile pe care eventual sa scrie cu sange (preferabil proaspat) ”caine rau”. Pot afla oricand si orice omul necunoscut fara gard a vrut sa impartaseasca cu un trecator ca mine. Posibilitatile sunt multiple - vecinii isi insira cele mai noi si frumoase rufe pe blog, pe tweeter, pe facebook sile mentioneaza in cadrul taclalelor cu alti vecini. Nu ma deranjeaza, pentu ca, asa cum spuneam, ma balacesc si eu in lumea celor care folosesc aceste suporturi ca sfoara de agatat idei, activitati, aspiratii, ca sa le vada poporul. Alta e problema mea acum si aici. Toti au o capra sau mai multe sau pe langa ea mai cresc si gaini, curci si altele. Iar in functie de abilitatile de povestitor, orataniile vecinilor cresc mai repede, au penaj mai stralucitor au mai multi vecini admiratori si datatori cu parerea. Of, nu vreau sa moara capra nimanui, sa nu fiu inteleasa gresit! Ma supara doar faptul ca folosim uneori mai mult timp sa povestim ce am facut decat sa facem cu adevarat ceva, parerea vecinilor acum a ajuns sa conteze mai mult decat oricand, de aceea se intampla sa incepem orice actiune cu gandul cum ar suna titlul unui post sau mesajul scurt cat o ciripeala despre actiunea neinceputa. Ambalam, ambalam, ambalam...
De dragoste, cliseistic
Devine din ce in ce mai dificil sa ma desprind de clisee. Uneori pare ca totul s-a spus inaintea mea, totul s-a scris, totul s-a pictat, totul s-a compus, dar cel mai grav, pare ca totul s-a trait inaintea mea, mai intens decat mine, mai bolnavicios decat mine, mai adevarat decat mine. Si atunci eu cu ce raman? Nu stiu! Dar stiu ca ce am e ceea ce vreau sa am. Mai mult, e ceea ce mi-am dorit mult timp sa am. Am acea relatie care ma face sa ma uit in premiera la ofertele ce apar si sa spun fara umbra de regret "nu ma intereseaza". Si nu ma mistuie intrebari seara, nu ma gandesc ca poate noul merita o sansa, poate ofertantul e un povestitor, amant, imbratisator, nemernic mai bun decat actualul. Nu ma macina, pentru ca nu exista mai bun decat el! Pentru mine e cel mai bun! Si ce daca e clisesitic ceea ce spun! Sa fie! poate au zis altii mai frumos inaintea mea, dar stiu ca eu pana acum nu am simtit ca am langa mine un vis implinit. Deci cu ce raman? cu ceea ce mi-am dorit mereu - un EL asa ca in gandurile mele. Astazi sunt fericita sa am langa mine un gand imbracat in carne, idei si simtiri.
Subscribe to:
Posts (Atom)