Aseara am avut o discutie cu el care m-a dat peste cap, adica stii cum e, pana nu rostseti te faci ca nu exista.
El mi-a zis ca in viata lui lucrurile sunt deja destul de clare, el altfel nu va fi si ca eu la un moment dat voi pleca pentru ca vom avea ritmuri diferite si el nu va putea tine pasul cu mine. cel mai trist e ca stiu ca asa e, dar nu vreau sa ma gandesc la asta acum si nici nu vroiam sa imi spuna. stateam in picioare in brate, ma tinea strans strans si imi spunea toate astea, acelasi lucru cu multe explicatii. Ca el a luptat mult cu sine sa nu se ataseze de mine si ca deja cand a iesit cu mine era in stadiul in care se surprindea gandindu-se la mine.
era...nu stiu cum sa spun, intr-un fel foarte frumos pentru ca omul asta punea pe tava niste trairi clar foarte profunde si foarte mult durute care greu se spun, pe de alta parte era si foarte ustutrator pentru ca aveam impresia ca acum imediat ce va termina toate explicatiile se va intoarce si va pleca pentru totdeauna.
pe urma mi-a zis ca stie ca e cu final povestea asta el va face tot ce ii sta in putinta sa il tina cat mai departe acest final pentru ca nu se vede trezindu-se singur dimineata.
in toata povestea asta eu taceam si il ascultam nu am putut sa ii spun ca mai mult decat orice urasc casa goala dupa o despartire, sufletul gol dupa ce am daruit tot din el, mintea goala si in acelasi timp atat de grea de 1000 de ganduri. eu nu deschid usa oricui si daca i-am deschis-o a fost pentru ca ne-am dat o sansa.
de fapt, asa cum sunt eu, (desi pare ciudat) nu am o colectie de iubiti care asteapta la coada sa fie cu mine pentru ca de fapt toti se sperie si fug
i-am zis ce inseamna pentru mine si ca vom fi impreuna atat timp cat vom vrea amandoi, dar el de fapt se teme, ca toti altii, ca o relatie cu mine inevitabil duce la jugul casatoriei pentru ca decurge frumos.
eu sunt satula de barbati care sa imi spuna ca as fi fost o soata ideala sunt satula sa dau sanse omaneilor care nu vor sanse, iar in cazul lui stiam de la inceput ca viata lui curge intr-un anume fel si este loc de mine acolo, atat timp cat nu am sa-i schimb cu nimic ritmul. el viseaza la niste lucruri la care si eu am sa ajung o data si o data, dar nu sunt ceea ce vreau eu in acest moment. eu insa, ca intotdeauna, traiesc azi, aici si acum, ard totul si cand se stinge focul ma perpelesc, intru in convalescenta o vreme si apoi revin la margeluit si uitat la filme singura, fara sa am vreo problema cu asta.
dar daca acum totul este atat de frumos si povestea asta e cu adevarat o poveste de ce sa nu ma las iubita asa cum viseaza el sa ma iubeasca de ce sa nu accept si sa ma bucur ca ma stiu in gandurile lui?
crezi ca eu nu imi dau seama ca nu putem face ciorba foarte mult timp? doar ca eu l-am acceptat acum, m-am aruncat sa inot cat va tine luntrea si pe urma ma inec oleaca, mai inot oleaca si imi revin. sufletul meu avea nevoie de povestea asta si am luat-o cu toate ale ei, bune si rele.
e dezarmant sa vezi un om care isi recunoaste slabiciunea pe deoparte, slabiciunea fata de persoana ta iar pe de alta parte, slabiciunea vietii lui care iti poate afecta tie viata.
Dupa 10 muinute i-am zis ca i-am cumparat periuta de dinti, sa aiba oricand ramane la mine. S-a uitat lung m-a luat in brate si m-a intrebat: "de ce m-ai lasat sa spun toate astea, daca tu mi-ai luat periuta"?
